| + iernile nu au vârstă. | Ioan Barb [15.Sep.10 10:15] |
| Un poem între două tărâmuri.Există un anotimp în care te detașezi de toate, tai "picioarele lucrurilor" și nu rămâne decât eliberarea spre o altă lume numai bună pentru visare. Indiferent de anotimpuri, de schimbări, pentru spirit nu există vârstă, chiar dacă moartea ne amintește că există și ne dă semne de pierdere a unor prieteni, totdeauna va exista încă un vis, "pentru că/în visele mele ninge atât de frumos încât pielea/s-ar lepăda de mine și s-ar duce". Un final frumos. Merită recitit. Las un semn. | |
| = mult abur | Silvia Goteanschii [15.Sep.10 10:33] |
| o poezie a visului lucid,ca formă specială de conștiință în care autorul fiind conștient de prezența demonului alb, își urmează starea (dar noi am tăiat demult picioarele lucrurilor), fără a se trezi. îmi place că în pofida pierderilor, întunericului și fricii ninsoarea etern-muritoare / chiar dacă pare contradictorie alăturarea/ nu este întreruptă. pentru o clipă de frumusețe fatală, o lepădare de piele. se pare că sunteți în plină forță creatoare. silvia și țin să menționez că aceste versuri m-au fermecat: când vrem să alungăm paingii sau fantomele dăm drumul la soare / mai respiri? mai respiră? mă îngână oglinda un geam deschis îți poate fi fatal | |
| = Vasile Munteanu: | Ottilia Ardeleanu [15.Sep.10 11:31] |
| frumoasă plăsmuire a iernii, prin contraste (fruntea-ți nu este rece totuși mâna încă nu s-a topit), denumire (“demonul alb”), feerie (“soare câinele acesta auriu legat în perdele”) și, totodată, teamă (“întunericul mi-e frate de cruce iar frica soră”), incertitudine (“mai respiri? mai respiră?”), mâhnire (“în fiecare ținut ostil am pierdut un prieten”), toate acestea fiind, de altfel, caracteristice anotimpului alb. Pentru mine titlul acesta: “iernile nu au vârstă” înseamnă eternul. Și mă gândesc nu numai la acel “rece” care congelează și, deci, păstrează, mă gândesc și la vârsta biologică, cea care nu are granițe atâta timp cât dăinuie prin spirit. Nu mai vorbesc de sensibilele simțăminte ale poetului: “în visele mele ninge atât de frumos încât pielea s-ar lepăda de mine și s-ar duce”. Mă înclin, Ottilia Ardeleanu | |
| = . | Vasile Munteanu [15.Sep.10 13:43] |
| mulțumesc, Ioan, pentru lectură și pentru semnul despe; există, așa cred, o limită a devenirii (atât în plus, cât și în minus); prin urmare, o limită a visării; a Visului? încă nu am aflat. mulțumesc, Silvia, pentru cuvinte; forță? și creatore? crește și descrește; apoi, iar crește (dar parcă mai chinuit), iar descrește (dar parcă mai apăsător) - mai ușor sunt de observat fazele lunii...; eu doar sunt; cât despre lepădare, poate că șarpele își leapădă pielea, poate că că-i o "lepădare de satanta" dinspre ale trupului înspre ale spiritului (cum ar putea fi trupul "păcătos"?). mulțumesc, Ottilia, pentru cuvinte. | |