| = cine e nathaniel... | Alexandru Gheție [24.Jan.10 15:09] |
| "pentru orele in care adun fericire, te am sa intorci clepsidra" Incep cu cel mai frumos vers pe carle l-am aflat despre iubire... Poate o sa fie un com mai lung si nici nu stiu daca exista vreo limita. Oricum, scuza lipsa diacriticelor, am un calculatoe cu fitze. Spuneam candva ca nathaniel e rece, rational si imi spuneai ca mint. Asa e! Mintaem. Citind, l-am aflat pe nathaniel o prelungire a ta, una magica si inclinata spre sensibilitate si iubire, spre nevoia de iubire, nevoia de a ne urla iubire intre pamant si cer, intre cer si vis, intre somn si realitate. O asteptare de un "undeva, departe, pe stanci, o explozie de nuduri, in ulei, al tau si al meu"... O incercare de autocunoastere a creatorului printr-o corespondenta nathaniel-elia, sau pur si simplu elia-elia. Astfel nathaniel-elia e sfatuit ca “o apropiere dacă devine fundătură să ai puterea să o transformi doar cu întrebari și răspusuri” in distanta, lucrurile sa se miste fara capricii, durerile sa fie evitate, viata să nu mai fie asa grea din unghiul sufletesc”. Daca la inceput, in “Legamant” (poem al nasterii al iubirii pure si al “pantecului” in care “primul inger/isi suge degetul/in liniste), Nathaniel e ploaia si vantul iar elia-clodia este pamantul si padurea, venind unul in completarea celuilalt, spre final Nathaniel va deveni brusc tristetea, singuratatea unei nopti polare, si tacerea. Nathaniel e “dorul”, el negasind portita se izbeste de idei, pentru ca ea, regina, nu-l recunoaște nu știe/ cum arată iubirea din ea. In continuare nathaniel, prin metamorfozele sale, devine un “vis”, e un “cal naravas prea tanar pentru sa” hranit din pieptul “din fire de iarba dulce” al creatorului. El este intalnit “doar cand ne simtim cu ochii inchisi” iar creatorul se intreaba daca ar putea “fugi in sens invers” e drept, fara a vrea, de ceatza asta a ochilor inchisi. Nathaniel are “brate puternice, pieptul adanc, cantecul din atingeri”, capabil sa scoata perfuzile din iubire si sa si-o poarte, goala, pe mijlocul cerului, sa o acopere cu soarele. Apasat de povara norilor, as spune a aripilor, nathaniel pare a trai doar in somnul galateei, in ultima viata. Astfel cei doi, elia si nathaniel devin suflete pereche. Relatia e pura, fireasca, e parca atractia platonica dintre creator si facut. Cine naste pe cine pare a fi tainica intrebare. Niciodata cu raspuns. Nathaniel este energie vie, reusind sa-si transforme creatorul in toti crinii plus freziile la un loc, cu o singura radacina, imprastiind parfum. Prin el, creatorul traieste, elia respira. Si invers. Ca intr-o oglinda… Prin totdeauna este poezia prin care nathaniel devine una cu elia-clodia, lumea devine un “dincolo” intre cei doi. Si chiar stiind pasul imediat urmator al celuilalt, fiind una cu creatorul, nathaniel izbucneste uneori, se simte marioneta, nu mai are puterea de a astepta, de a anticipa si pandeste…suparat pentru ca elia este adevarul lui, visul, directia, iubirea, viata, totul. E bolnav incurabil de dragoste, de contopire cu iubirea, patruns cu totul in pantecul nasterii, a propriei nasteri pesemne, se joaca cu ovulele – masinutele, amesteca sentimentele, framantandu-le. Dar nu totul e atat de linistit, de calm magic, sunt momente in care elia are crize de nervi, se enerveaza pe lume, pe lipsa de profunzime a oamenilor (ora de spovedanie). Nathaniel apare vazut in enorm, in mereu, doar gandul la el poate deveni un dulce lesin, doar asteptarea lui se poate transforma in cosmar, in ne-firesc (duminicile vad altfel). Cand soarele se impinge in frunze (superb) devenind verde (continuare in superb), nathaniel tine singur toate fulgerele intr-un altfel decat ceilalti barbati nemuritori ce-ti ingrijesc gradina, aplecati de povara norilor. lupta cu fiara este poezia in care creatorul se zbate spre a-si recupera creatul furat de un fragment de lume mincinos si pervers. Si totusi, nathaniel are ruj pe gat, e parfumat ca orhideea de cauciuc. E o de-mitizare dulce… Apoi elia canta framantand soarele, gandind ca iubirea nu se lasa uitata, ca o tigara stinsa pe genunchi. De aici inainte apara o incercare de a re-inventa iubirea in urcari si scoborari din partea mea/ta de soare. Intr-un final, nathaniel (of, oh, nathaniel) e zburator celest ce-si zboara iubirea sarutand-o, tragand-o de par, fortand-o sa recunoasca durerea, brusc coborandu-se in singuratate vanat de frig ca intr-o noapte polara, devenind sinonim cu drumul spre tristete. Sau poate gresesc… Nathaniel ramane un miracol, un simbol al nasterii iubirii (un fel de zburator in coltii soarelui), dar si un creat, un vis cu priviri negre, o prelungire a eliei, prelungirea ei spre iubire. Apoi tristetea, suferinta… Mi-a facut placere sa citesc, sper ca am descifrat ceva din taina ascunsa a luminii soarelui si din nemurirea eliei: a crede in gasirea jumatatii induce senzatia nemuririi… Daca ti-a facut placere si nu am deranjat cu gandurile mele, voi reveni cu “cateva” cuvinte despre elia-clodia, cu toate ca mult din elia descoperim in coastele lui nathaniel. Numai bine | |
| = *** | Iakab Cornelia Claudia [24.Jan.10 15:24] |
| pur si simplu am plans si am redevin timida. mutumesc mult, e un cadou neasteptat. | |