| = Părere | Daniel Ionuț Vasile [17.Jan.10 19:12] |
| “Așa cum iubești „la nebunie” pe cel drag, așa îți vei iubi și copiii și așa îți vei iubi și semenii.” O ipoteză cam forțată din puctul meu de vedere. De fapt, eu unul, nu o găsesc deloc sustenabilă. Ea poate să fie foarte îndreptățită, dar nu îmi dau seama cum... Depinde, probabil, și de felul în care își reprezintă fiecare morala. Dumneata teoretizezi aici morala ca și iubire de semeni - ceea ce este adevărat -, dar conjuncția aceasta dintre morală și iubirea adolescentină, de fapt, divinizarea adolescentină, este cam neștiințifică. De regulă tocmai tinerii sunt calificați drept egocentriști și ignoranți, pentru că, de ce să nu recunoaștem? adolescența este o vârstă a ignoranței. Nu cred că la doi adolescenți îndrăgostiți le pasă prea mult de semenii lor. Pentru ei semenii sunt cel mult o preocupare virtuală. Cel mai sigur este să te convingi personal de acesta și să intri, într-o universitate să zicem, că sunt mulți tineri pe acolo - astfel vor fi și unii îndrăgostiți - și să observi, științific și în mod nemijlocit, cum se poartă ei de moral cu, să spunem, femeia de servici, aceea care face curat în urma lor. Nu? Nu este și dumneaei semenul lor? Sigur că este. Și atunci, unde dispare morala pe care ai teoretizat-o dumneata? De fapt, dacă ne gândim bine, nici profesorii – care sunt totuși persoane mature – nu se poartă mai bine cu femeia de servici. Avem aici o veritabilă problemă de etică. Unde s-a evaporat morala? Nu este ea aplicabilă, poate, tuturor categoriilor sociale? Să fie unii oameni situați în afara moralei? Cu cât iubirea adolescentină, pe care o descrii aici, crește în intensitate, apropiindu-se chiar de “divinizare”, cu atât mai mult va scădea interesul celor doi pentru semeni. O atare ipoteză mi se pare mult mai plauzibilă și realistă. Și pe aceasta am observat-o întâmplându-se. “Cu toate acestea, de ce există violență, de ce există discordie socială. Foarte simplu.” Eu nu găsesc că este chiar așa de simplu. “Răspunsul este că toate lucrurile se produc însă nu la toți indivizii în același timp.” La unii indivizi, aceste lucruri nu se petrec niciodată. De pildă, crezi că poți găsi vreo divinizare adolescentină în mediul rural? Și doar trăiesc și acolo tot oameni, nu? Însă ei la acea vârstă au cu totul alte preocupări, legate de asigurarea existenței imediate. Nu au cu toții luxul acesta de a “diviniza” pe x sau pe y. De regulă, x și y trăiesc la oraș din munca acestor sărmani. Aristocrații, spre exemplu, nu se divinizau ei îndeajuns datorită exploatării pe care o impuneau țăranilor? “De ce unii oameni sunt atât de REALIȘTI încât nu văd chipul lui Dumnezeu în persoana Celuilalt?” De ce nu pot cei doi adolescenți să vadă chipul lui Dumnezeu și în persoana femeii de servici? Problematica este destul de complexă. Nu văd în divinizarea adolescentină o soluție, ci doar un moft. Dar, interesant demersul tău. | |
| = erată | Daniel Ionuț Vasile [17.Jan.10 19:50] |
| erată: punct. "din punctul meu de vedere" | |
| = Surprinzător! | Anton Vasile [18.Jan.10 21:20] |
| Excelent surprinsă dragostea adolescentină. Parcă l-ai fi citit pe Platon.Iubirea adolescentină capătă în stările de extaz accente mistice. În momentul îndrăgostirii adolescentul trăiește veșnicia unei clipe. Există un fenomen al atracției ce se petrece la nivelul inconștientului, când îndrăgostiți care nu se cunoscm aflați la ani lumină unul de celălalt, în lumi paralele, se întâlnesc ,, întâmplător''. Fenomenul a fost pus în evidență de cel de-al doilea psihanalist din triumviratul școlii vieneze, C. G. Jung, prin așa numitul concept de sincronicitate - un princpiu de conexiune acauzal. Ceea ce îi atrage pe cei doi parteneri este asemănarea în oglindă.(Vezi Despre sufletul pereche, un eseu postat, la început de drum de subsemnatul, trimis pe nedrept la atelier). Cu certitudine te mai vizitez. | |