| = Despre E. Bar. | Dragoș Vișan [29.Oct.09 11:39] |
| Vă admir atenția de-a sintetiza și a interpreta critic atât calitățile cât și defectele stilului din toată opera prozatorului analizat. Eu unul nu-i pot pronunța numele. Numele de E. Bar. aproape a devenit un nume interzis în lumea criticilor, a iubitorilor literaturii postbelice, chiar și prin manualele școlare de după 1990. Adrian Păunescu, scriind cronica sportivă la LUCEAFARUL în 1971, se leagă foarte corect de favoritismul de care se bucurase numai E. Bar. și Ion Băieșu, însoțind echipa națională în Mexic. Dacă am consulta articole semnate de E. Bar. în SCANTEIA, am observa atacurile la baionetă ale acestui Moș Teacă primejdios, ce nu avea până la patruzeci de ani aproape nicio carte în biblioteca personală, dar se credea deja critic literar. PRINCEPELE este un roman-capodoperă al celui care poate fi numit și messer Ottavio al curții lui Ceaușescu. Cînd îi sucește minșile principesei Munteniei, parcă îl văd pe E. Bar. călare pe situație, făcând-o machiavelic pe Elena Ceaușescu să-și plece urechea la intrigile sale. Adevărul este că în sinceritatea lui revoluționară, E. Bar. călca peste cadavre. Pâra (calomnia) până la nivel înalt îi era intrată de-a dreptul în sânge. A folosit ca plagiat și scenariile ciclului HAIDUCII al lui Panait Istrati, care fusese pus de Stalin le să scrie la Yalta. Măcar a făcut un bine pentru cinematografie, însă filmele HAIDUCII LUI ȘAPTE-CAI, ÎNTOARCEREA HAIDUCILOR..., unde semnează scenariul, ar trebui astăzi să aibă și în generic adăugarea: scenariul - Panait Istrati, stilizat (plagiat) de către Eugen Barbu! Am observat o greșeală în studiul d-stră: "romanul poate reține doar prin faptul că în cuprinsul său detectăm primele pagini plagiate ale scriitorului". O să vă urmăresc mai des pe la radio. Conținutul de idei al acestor eseuri critice mă interesează foarte mult. P. S. În vremea când Mircea Ciobanu scria capodopere protestatare ca MARTORII (1968), TÃIETORUL DE LEMNE, EPISTOLE, apoi primele două volume de ISTORII (premiate imediat de Uniunea Scriitorilor și de Academie), E. Bar. se ținea totuși de matrapazlâcuri, de reglări ale conturilor față de Carandino, Caraion etc. Crezându-se mai mare decât M. Preda, E. Bar. și-a văzut sfârșitul tragic în SÃPTÃMÂNA NEBUNILOR. N-A FOST EL ETERIST, MORT în vreo revoluție, dar prăbușirea regimului dictatorial l-a făcut să sucombe și fizic, mandatându-l pe V.C. Tudor să-i continue opera de iluminare a maselor... | |
| = Într-adevăr, | Tudor Cristea [04.Nov.09 10:45] |
| personalitatea lui E.B. este contradictorie și controversată, ceea ce ne poate conduce ușor către pamflet. Eu am încercat să mă obiectivez, nu fără a fixa, fie și pe scurt, o imagine a omului, în prima jumătate a primei secvențe a acestui eseu. Cât despre greșeala sesizată în legătură cu afirmația privind plagiatul din "Șoseaua Nordului", vă referiți, probabil, la faptul că nu e primul. Aveți dreptate. Va mulțumesc pentru obiectivitate și vă admir principialitatea. După controversele noastre precedente, mă puteam aștepta la o reacție subiectivă. Cât despre prezența mea la Radio, ea nu este permanentă, colaboratorii emisiunii "Orizonturi ale realismului - anterior, clasicismului - românesc" fiind mai mulți. Nici n-aș putea face față unei colaborări săptămânale (și nici chiar lunare), eu având și alte treburi (între care, pe primul plan, se află revista Litere, fără a mai vorbi de activitatea la catedră). Probabil prin ianuarie voi mai fi prezent, cu un eseu despre G. Bălăiță. Au existat și perioade de colaborare mult mai intensă. Din aceasta a rezultat o bună parte a sumarului ultimelor două cărți publicate: "Chipul și Oglinda" (2005) și "De la clasici la contemporani" (2008). | |