| = . | iarina copuzaru [14.Oct.09 13:05] |
| M-a atras descrierea fizică a timpului, căutările ne fac să înghesuim zilele „caut prin zile cum ai căuta într-un șifonier în care ai înghesuit haine” De asemenea, am remarcat suspendarea între acțiune și neacțiune – ființa așezată între scopul final și devenire. Ar mai fi multe de spus, dar deocamdată pentru mine e mai important că am simțit poemul. Mai trec. | |
| = . | Vasile Munteanu [14.Oct.09 14:30] |
| mulțumesc, Iarina, pentru lectură și pentru semnul despre; nu știu exact dacă despre finalitate și devenire este vorba acolo (oricum, nu mai mult decât "durata" ei); ceea ce se caută surprins este sentimentul culpabilității, sentiment care, dp meu dv, constituie singura clipă de sinceritate a ființei (în special, față de sine; ceva asemănător "inelului lui Gyges"). încă o dată, mulțumesc. | |
| = ***aproape*** | Petru Teodor [14.Oct.09 20:32] |
| am pierdut ceea ce-am scris. rescriu, mai succint. o vinovăție ce arde, o sete mistuitoare a neîmplinirii; apoi uneori privesc către ea (soția, jumătatea), jinduind ("ea este de departe cea mai frumoasă"). urmele tale, risipirea - apa asta amară nu aduc liniștea aceea (vezi r.). "caut prin zile cum ai căuta într-un șifonier în care ai înghesuit haine când te-au vizitat nici nu îți amintești cine oameni pe care oricum nu doreai să îi vezi" și, prin cele mai șifonate nopți (frământate întunecimi), tânjești plin de setea (ea, iubirea; ea - dragostea, pământul; ea - desfătarea celor o mie de trepte etc.; ea!), după împlinirea la care speri ca un miracol, răpire (accidentul), ce nu mai apare (dar ora înaintată - sugestie a unei ratări prin circumstanțe - vârsta, anii, boala știi tu, nimicurile cu care ne justificăm existența asta târâită); bataia in ușa este invitația către deschiderea ei (catre bunăvoința divină - a se citi/privi și altfel aceast divin - dizolvarea totală, a deveni una; e greu de spus în cuvinte despre ceva ce ești și nu ești; ce-ai vrea să fii, dar ce n-ai să devii niciodată cât exiști; ce bine a știut să zică asta Brâncuși); șifonarea (păcatul, frământarea, devierea, ridul - atâtea cuvinte și un singur sens; ce greu pricepem adevărul - că ne-am născut printr-o fărădelege, un refuz, disjuncție; iar puritatea este doar în mântuire, ce nu vine din noi, dar prin noi), biblia (căința, invitatia la umilință), lumânarea (abluțiunea prin decojirea sinelui, spalarea în propriul sânge ca intr-un lapte; succint - sacrificiul); împrumutul - și aici mai este un sens, ce-l las așa nedeschis. scuză-mi devierea. nejustificată (injustă chiar). o poezie aproape religioasa, foarte bună. are în ea un sâmbure ce-mi place (încerc și eu să îl strâng). dar el nu rodește unde-l strângi, ci unde scapă. felicitări! cu respect, pt. | |
| = . | Petru Teodor [14.Oct.09 20:34] |
| a se înțelege - aproape se referă strict la finalul comentariului. iar despre titlul poeziei, deși este unul bun, aș fi vrut parcă ceva altfel. prozaic, neh? același, pt. | |
| = . | Vasile Munteanu [15.Oct.09 09:40] |
| multă frământare părăsește ochiul aceluia ce scrie, precum multă frământare pătrunde ochiul aceluia care citește; impresionant, d-ule Petru Teodor, ca întotdeauna. și o precizare: aspectul acesta aparent contradictoriu (injust-ețe vs religios) mi-a amintit cumva de regula dublei negații aplicate misticismului: când spui "nu cred", de fapt, crezi că nu crezi. (încă o dată) mulțumesc pentru lectură și aplecarea întru text, | |
| = vasile munteanu | Nache Mamier Angela [15.Oct.09 10:49] |
| ultimele doua strofe sunt exceptionale,în rest le ton e poate prea prozaic tensiunea poemului este(voit? ) prea diluata la început ,mai putin convingatoare | |
| = Limite | Ioan Jorz [15.Oct.09 12:30] |
| Una dintre limitele confesivității este auto-denunțul, recunoașterea vinovăției proprii. În acest poem se poate vorbi despre un auto-denunț, cel al vinovăției de a exista ca om, a coștientizării vinovăției - simultan cu confesiunea. Finalul, care a plăcut multora, este încărcat de simboluri: fierul de călcat pentru netezire și îndreptare; biblia - pentru a căuta liniștea metafizică și lumânarea pentru a căuta omul, toate acestea pentru încercarea de auto-extragere dintr-un teratogen mundan. Da, mi-a plăcut poemul. Are o candoare și o puritate pe care o poate da și sinceritatea confesiunii. Cu prietenie, Ioan J | |
| = . | Vasile Munteanu [15.Oct.09 14:53] |
| posibil să aveți dreptate, doamnă Angela; în definitiv, viața însăși este prozaică, iar ritmul începutului destul de lent, așa, ca un personal care nu încetezi să speri că va prinde în cele din urmă viteză și care, în timp, începe să ți se pară că oprește din ce în ce mai des; cu alte cuvinte, deformată este percepția, el niciodată n-a mers mai repede și nici nu a oprit mai des; oricum, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre. mulțumesc, Ioan, pentru aplecarea întru text; ca întotdeauna, atent la detalii. | |