| = o promisiune (ne)onorată | gena gurau [09.Sep.09 22:55] |
| Strămoși (traducere de Nicolae Argintescu-Amza) Uluit de lume am ajuns la o vârstă când mă luam la harță și plângeam de unul singur. Să asculți cum vorbesc bărbați și femei neștiind ce să răspunzi, nu-i o mare plăcere. Dar a trecut și asta; nu mai sunt singur și, de nu știu să răspund, știu să mă lipsesc de răspuns. Mi-am găsit tovarăși, găsindu-mă pe mine însumi. Am aflat că, înainte de a mă naște, am trăit totdeauna în oameni voinici, stăpâni pe ei și nici unul nu știa să răspundă și toți erau calmi. Doi cumnați au deschis o prăvălie - cea dintâi avere din familia noastră - iar cel străin era serios, socotit, necruțător și meschin: o femeie. Celălalt, de-al nostru, în prăvălie citea romane - la țară asta însemna mult - iar de intrau mușterii, îl auzeau răspunzînd scurt că zahăr nu este, pucioasă nici atât și că toate s-au terminat. Mai târziu s-a întâmplat însă ca tocmai el să dea o mână de-ajutor cumnatului falit. Cu gândul la oamenii-aceștia mă simt mai puternic decât uitîndu-mă în oglindă și îndreptîndu-mi umerii, ori schimonosindu-mi buzele într-un surâs solemn. Cândva, un bunic, în vremi de demult, înșelat fiind de un consătean și-a săpat singur via - vara - ca să vadă o treabă bine făcută. Astfel am trăit dintotdeauna, și-ntotdeauna am avut chipul neșovăielnic și-am plătit muncind. Iar femeile nu contează în familie. Vreau să spun că la noi femeile stau acasă, ne aduc pe lume și nu scot o vorbă, nu prețuiesc nimic și nu rămân în amintire. Fiecare femeie ne picură ceva nou în sânge, dar se irosesc toate născîndu-ne, iar noi, astfel reînnoiți, suntem cei ce vom dăinui. Suntem plini de metehne, de ticuri și de spaime - noi, bărbații, părinții - careva s-a sinucis, dar niciodată nu ne-a atins vreo rușine, nicicând nu vom fi femei, nicicând sclavi ai cuiva. Mi-am găsit și un loc pe pământ, găsindu-mi tovarăși: un pământ păcătos, unde este un privilegiu să nu faci nimic, gândindu-te la viitor. Deoarece munca nu ni-i îndeajuns, nici mie, nici alor mei; știm să trudim, dar visul cel mare al părinților mei, oameni de treabă, a fost să nu facă nimic. Suntem făcuți pentru a hoinări pe acele coline, fără femei și cu mâinile ținîndu-le la spate. [primăvara 1932] Cesare Pavese - Poezii | |