| = poem în verde-albastru | Dana Lucaci [01.Sep.05 14:37] |
| Poem al unei trăiri abia șoptite, "nu știu", care se întinde între pleoapa închisă a cerului, și nuanțele infinite ale mării, îmbărțișând o aceeași cruce purtată în doi (aici, a șlefui un pic: "crucial-cruce" - "Momentul crucial in care am decis/Sa port si crucea ta dulce pe umerii goi", poate un "moment sacru", "moment celest", "divin" etc) Marea, ca și iubirea îmbrățișează întodeauna de la glezne, tot mai înalt, e ceea ce transpare din fiecare vers, trecerea dinspre pământ înspre cer, deschisă de căile neumblate ale mărilor de suflet. "Ochi niciodata reci. Sticloasa numai marea, singura", fiindcă ne oglindește, dincolo de aparența recelui și de transparența spectrului verde-albastru, viața din noi, viața simțită. Frumoase clipe din noaptea verde într-un poem al nemărginitei iubiri. Ela | |