Comentariile membrilor:

=  (in)conștienți	Ion Diviza [12.Jan.05 08:50]
"De ce așteptăm mereu acel mâine?" Asta-i întrebarea. De ce așteptăm chiar noi, cei conștienți de faptul cî așteptăm, adică greșim. Că de la cei inconștienți ce să mai aștepți... Cu drag,
=  erata	Ion Diviza [12.Jan.05 08:53]
evident, "că așteptăm"
=  lore	Vlad Catalin [12.Jan.05 09:30]
Lore ai scris foarte frumos. E povestea cuiva, transpusa perfect in naratiune. Folosirea persoanei a I-a e mai la indemana pentru un povestitor (aici am gresit eu, n-am vrut sa ma regasesc in fata din textul meu). Ma bucur ca te regasesc iar in texte reusite, adanci. Mi-ai lipsit. Cu drag, st
=  cu drag	Dănilă Florentina-Loredana [12.Jan.05 11:34]
Ion, bine te-am regăsit la mine. Da, aceasta este întrebarea, și chiar dacă ne-o punem, de multe ori o facem prea târziu. Sorin, este pentru prima dată când scriu un text la persoana I, fără a fi eu personajul. Dar așa am simțit că trebuie scris. Totuși, pentru a reuși să te transpui astfel, trebuie să ai legături puternice cu cel în cauză, să poți cu adevărat să te simți în pielea lui. Vă mulțumesc de atenția acordată acestui text, care mi-e foarte drag.
=  caii sufletelor noastre	Ela Victoria Luca [10.Dec.18 14:27]
Miscatoare scrisoare catre un tata dus, trimisa in ceruri, caci pamintul ne face de atitea ori sa uitam ce iubim, sa ne ducem acolo unde ne este locul sau sa imbratisam din cind in cind un om drag. Pieirea unui om ne izbeste de noi insine, fara sa mai avem nevoie de o alta judecata, noi insine devenindu-ne qmqri judecatori. Sensibila scriere, "Ți-aș spune multe, dar nu-și mai au rostul acum. Nu cred să-mi fi imaginat că ești veșnic. Atunci ce-am așteptat? Hidoasa plecare spre nicăieri, ca să-mi aduc aminte că exiști, că te iubesc? De ce așteptăm mereu acel mâine?" Sa nu uitam de caii sufletelor noastre, ne spui.
=  Daniela	Dănilă Florentina-Loredana [12.Jan.05 12:59]
Apariția ta în premieră la un text al meu mă bucură. Ca și faptul că ai perceput corect sensul dublu pe care l-am atribuit cailor. Mulțumesc!
=  Un adevăr trist	Carmen Botosaru [12.Jan.05 19:53]
Tema textului și felul în care ai pus-o în cuvinte m-au impresionat. Stilul simplu, curgând lin, fără piedica inflației de ornamente, lasă parcă mai mult loc reflecției. Cred că într-un fel sau altul în greșeala unei amânări nedefinite, pe care o regretăm deșteptați fiind de o plecare fără întoarcere, cădem mai toți. Imaginea căruței înaintând prin noroiul negru, urmată de un unic însoțitor este aproape ca o pictură suprarealistă; nu m-as fi mirat prea mult dacă la finalul textului ar fi urmat trezirea dintr-un coșmar, revelația greșelii și – poate - îndreptarea ei. Dar, cum dealtfel se și întâmplă în viață, finalul nu lasă dubii, sufletul nu se mai poate ușura de tristețea faptului că nu s-a rostit la timp "te iubesc". Un text foarte inspirat, bine scris, cu o temă pe cât de tristă, pe atât de prezentă în viețile noastre.
=  tristețea nerostirii	Dănilă Florentina-Loredana [12.Jan.05 22:16]
Eu ce să mai spun, Carmen? Ai spus tu totul. Mulțumesc!
=  caii negri...	Sorinel Popa [12.Jan.05 22:55]
O tema interesanta facuta sa ne dea de gandit.
=  Florinel	Elia David [12.Jan.05 23:14]
Dureros subiect ai atins. Ca intotdeauna, scrierea ta...traire curata.
=  ar trebui să ne-amintim mai des...	Dănilă Florentina-Loredana [13.Jan.05 08:12]
...că uneori s-ar putea întâmpla să nu mai existe mâine. Sorinel, mă bucur că te-am pus pe gânduri. Elia, și tu citești cu trăire. Vă mulțumesc.
=  Florinel	Ina Simona Cirlan [13.Jan.05 08:24]
O sa-mi cumpar o banda impermeabila pentru ochiul cu pricina. Leucoplastul nu-mi mai foloseste! Imi voi suna parintii astazi sa le spun lucruri ce inca mai au rost... Carmen, a facut mai sus o analiza completa si exacta. Subscriu doar, cu drag!
=  Lipsa de comunicare-un fel de moarte prematura	IOANA-CARMEN POPESCU [13.Jan.05 09:00]
M-ai lasat fara cuvinte...Ai reusit sa imortalizezi intr-un mod sensibil si tulburator aceasta clipa unica din viata fiecarui om. Cred ca prin cele scrise reusesti sa apesi pe butoanele sufletului si sa-i faci pe cei care citesc randurile tale sa-si faca timp si sa deschida mai bine ochii pentru a aprecia ce au in jurul lor si anume iubirea pura si neconditionata. Cu drag, Ioana (un nou fan)
=  fanelor mele	Dănilă Florentina-Loredana [13.Jan.05 09:15]
Ina, așa să faci! Faptul că subscrii la analiza lui Carmen mă bucură nespus. Ioana, sunt încântată să te am alături. În ce privește iubirea, singura formă netrucată este cea pură și necondiționată, cum spui. Vă mulțumesc și vă mai aștept!
=  tu existai în mine, cum există sâmburele în măr.	Elia Ghinescu [31.Jul.05 17:13]
Nu e prima data cind citesc textul tau, nu e prima data cind ma misca, dar e prima data cind iti scriu. Tata...orice tata...am lua pe lumea asta nu are egal. Sentimentul ca mai trebuiau spuse cuvinte, dincolo de vietile traite linga sau departe de cei dragi, sentumentul acesta lasa urme. Eu, sincer, m-am gindit de multe ori, am incercat sa ma pregatesc pentru momentul acela de mers prin noroi, in spatele carului tras de cai. N-am reusit sa definesc o dimensiune nici a noroiului, nici a durerii. Pentru mine, exista momente in care lumea se poate darima. Accept asta. Un singur lucru nu accept, desi am o virsta la care ar trebui sa incep sa gindesc altfel : lipsa tatei. nu o sa pot trece peste asta niciodata. Sunt convinsa. Caci tatal meu nu a fost nici macar o data bolnav (sau nu a lasat sa se vada asta), tatal meu nu a luat in viata lui o pastila, nu a baut in viata lui un ceai. Si...a fost , totusi un moment in care l-am vazut in postura de om bolnav. Am alungat din minte amintirea. Aparent, caci ea se pare ca ma bintuie si azi. Tatal meu traieste! Ce fericire! Asa stirb (ce dor mi-a fost uneori de zimbetul lui fara dinti), cu parul alb, cu miinile lui mari ce nu au lovit nici macar o data funduletul meu de copil neastimparat... Multumesc tie acum pentru amintirea asta... Si da!...caii trebuie sa fie albi...
=  fiecare lucru rău cu partea lui bună	Dănilă Florentina-Loredana [31.Jul.05 19:18]
Și eu îți mulțumesc, Elia, pentru atenția acordată acestui text. Mărturisirea ta mi se pare impresionantă. Totuși, atât de des suntem nevoiți să acceptăm...inacceptabilul. Cât despre mine, momentul acela de care vorbești va fi unul cât se poate de ușor, nici nu voi știi când se va petrece...având în vedere că nu-mi cunosc tatăl. Știi, se poate trăi și așa...
=  povestea ma trimite la "cinema paradiso"	radu-ilarion munteanu [28.May.06 16:19]
reflexul si reciprocitatea sunt mecanismul fundamental de interactie intr-o comunitate numeroasa. gasind un comentariu pertinent si sensibil la ultima mea fila de jurnal, m-am dus in amonte si am deschis textul al carui titlul imi spunea cel mai mult. n-a prea mai ramas mare lucru de spus dupa radiografia autoarei "razboiului de tesut povesti" si dupa reactia emotionanta a inei simona carlan. decat ca mi-e realmente greu sa discern intre subiectivitatea naturala, de tata si naturaletea tonului pentru a expl;ica efectul emotional de rara intensitate al textului. si totusi gasesc ceva inedit de spus. naratiunea avatariilor personajului cumva dezradacinat ma trimite la "cinema paradiso", unul din cele mai nostalgice filme ale lui giuseppe tornatore. multumesc atat pentru diagnosticul de acuratete pus filei mele de azi cat si pentru aceasta pagina impresionanta.
=  Ilarion Munteanu	Dănilă Florentina-Loredana [28.May.06 16:32]
Mă emoționează și încântă prezența, la unul din textele mele, a scriitorului pe care-l citesc mereu cu plăcere (chiar dacă până astăzi n-am zis nimic), alături de cititoarele mele dragi, Ina și Carmen (deși aceasta din urmă nu mai dă semne de când s-a apucat să țeasă povești minunate pe Liternet). Mulțumesc pentru curajul dat, de a merge mai departe!